Armata germană din perioada interbelică

După încheierea Primului Război Mondial, forțele armate ale Germaniei au fost dizolvate în ianuarie 1919. Însă, deja în martie aceluiași an, guvernul a decis formarea unei noi armate temporare — Reichswehr — care urma să stea la baza unei viitoare structuri de apărare. După câteva luni de tranziție, această forță a fost aprobată oficial în ianuarie 1921. Conform prevederilor Tratatului de la Versailles din 1919, efectivele armatei și înzestrarea sa au fost strict limitate. Armata putea fi folosită doar pentru menținerea ordinii interne și protejarea granițelor. Era interzisă deținerea de armament greu — inclusiv artilerie cu calibrul mai mare de 105 mm, vehicule blindate, submarine și nave de război de tonaj mare. De asemenea, Germaniei i s-a interzis înființarea unei forțe aeriene militare.

Reichswehr în conflictele armate

În anii tulburi de la începutul anilor 1920, Reichswehr a fost folosit în principal pentru a reprima mișcările de stânga radicală, cum ar fi revolta spartachistă din ianuarie 1919 la Berlin, organizată de Liga Spartacus (Spartakusbund). În același timp, sarcinile de apărare erau adesea îndeplinite de unități paramilitare de voluntari — Freikorps — care nu erau supuse restricțiilor Tratatului de la Versailles sau acționau în zone unde Reichswehr nu dispunea de suficiente trupe pregătite. Printre acestea se numără ciocniri de graniță cu voluntari polonezi și lituanieni, dar și luptele împotriva Armatei Roșii din Ruhr (Rote Ruhrarmee), o miliție muncitorească apărută în urma unei revolte de stânga în regiunea industrială Ruhr în 1920. În octombrie–noiembrie 1923, în cadrul intervenției guvernului central împotriva landurilor Saxonia și Turingia (Reichsexekution), Reichswehr a colaborat cu unități naționaliste de voluntari pentru a înlătura guvernele de stânga din aceste regiuni. Generalii Reichswehr mențineau legături strânse cu organizații paramilitare de veterani de extremă dreapta, precum Stahlhelm și Kyffhäuserbund, care se opuneau Republicii de la Weimar și sistemului republican în general.

Începând cu anul 1921, în ciuda restricțiilor impuse de Tratatul de la Versailles, Reichswehr a început în secret dezvoltarea de noi tipuri de armament și reconstituirea aviației militare, în colaborare cu Armata Roșie sovietică. Germania a investit în tehnologii militare moderne și a putut desfășura antrenamente pentru personalul militar pe teritoriul URSS.

Colaborarea dintre Reichswehr și Armata Roșie sovietică a fost reciproc avantajoasă. Germania a sprijinit dezvoltarea industriei de apărare sovietice, iar ofițerii sovietici au urmat cursuri de perfecționare în academii militare germane. La rândul său, Reichswehr a avut posibilitatea de a testa noi echipamente și de a instrui trupe pe teritoriul sovietic, ferindu-se astfel de supravegherea puterilor occidentale. În orașul Lipetsk, pe teritoriul URSS, a fost înființată o școală aeriană comună unde instructorii germani au pregătit aproximativ 120 de piloți sovietici, peste 100 de observatori aerieni și în jur de 30 de tehnicieni. O parte dintre cursuri s-au desfășurat și în Germania. Scopul principal al acestei cooperări a fost formarea de personal și testarea tehnologiilor necesare pentru viitoarele forțe aeriene ale Germaniei, în ciuda interdicțiilor tratatului.

Ocupația regiunii Ruhr de către trupele franceze și belgiene în 1923 a reprezentat o criză majoră pentru Republica de la Weimar. Reichswehr s-a dovedit incapabil să răspundă presiunii externe — atât din cauza restricțiilor militare, cât și a instabilității politice interne. În noiembrie aceluiași an, în contextul tentativei de instaurare a unei dictaturi de extremă dreapta în Bavaria — cunoscută sub numele de "Puciul berii" (Beerhallputsch), președintele Friedrich Ebert i-a acordat ministrului apărării Otto Gessler puteri depline. Această decizie a marcat începutul implicării politice a Reichswehr și tranziția sa de la o forță exclusiv defensivă la un instrument de menținere a ordinii interne.

După semnarea Pactului de la Locarno în 1925 și aderarea Germaniei la Liga Națiunilor, regiunea Renania a fost demilitarizată. Până în 1930, influența Reichswehr a crescut pe fondul prăbușirii sistemului parlamentar și al guvernării prin decrete prezidențiale. Franz von Papen și generalul Kurt von Schleicher au luat chiar în calcul utilizarea armatei pentru a răsturna Republica de la Weimar.

În 1935, Reichswehr a fost oficial desființat, iar regimul condus de Adolf Hitler a lansat o reformă militară amplă, contrar prevederilor Tratatului de la Versailles. La 1 martie a fost înființată aviația militară Luftwaffe, iar la 16 martie a fost introdus serviciul militar obligatoriu. În aceeași zi, fostul Reichswehr a primit un nou nume — Wehrmacht.

Evoluția camuflajului german

După sfârșitul Primului Război Mondial, a devenit evident că vopseaua standard de câmp, Feldgrau, nu mai corespundea condițiilor războiului modern. Încă din 1918 au fost emise primele instrucțiuni privind aplicarea unui camuflaj tricolor pe echipamentele militare. La 12 mai 1920, conducerea armatei (Heeresleitung) a introdus oficial un nou tip de camuflaj multicolor, cunoscut în germană ca Buntfarbenanstrich. Acesta consta în pete de culoare verde, galbenă și maro. Inițial, aplicarea se făcea manual, dar ulterior s-a trecut la pulverizare, ceea ce permitea o acoperire mai rapidă și uniformă.

În 1922, buletinul oficial H.V.Bl. 1922, nr. 24, a stabilit că această schemă era rezervată exclusiv vehiculelor de luptă — cum ar fi mașinile blindate, tractoarele de artilerie și altele similare. Restul vehiculelor erau vopsite în continuare în Feldgrau. Camuflajul Buntfarbenanstrich a rămas în uz și în primii ani ai Wehrmachtului, deși modelul putea varia ușor în funcție de producător, perioada de fabricație sau tipul vehiculului. Cu toate acestea, modelul tricolor a devenit recognoscibil și s-a impus ca o etapă importantă în dezvoltarea camuflajului militar german în perioada interbelică.

Standardele de culoare în armata germană

La 23 aprilie 1925, în Germania a fost creat RAL — Comitetul de stat pentru condiții de livrare (Reichsausschuss für Lieferbedingungen). Deși era subordonat formal Ministerului Economiei, RAL funcționa ca o instituție independentă. Obiectivul principal era standardizarea tehnică a produselor și introducerea unui sistem de culori unificat pentru industrie, transport și armată.

Prima listă oficială de culori standardizate a fost publicată în 1927 sub denumirea RAL 840. Această standardizare a permis unificarea producției de vopsele și reducerea costurilor prin achiziții centralizate și eliminarea variantelor redundante. În acel context, importurile erau limitate, deoarece Germania se confrunta cu o lipsă acută de valută, iar marca germană era slab cotată la nivel internațional. Prin urmare, se foloseau în principal pigmenți locali. În anii următori, paleta a fost extinsă treptat, în special la solicitarea instituțiilor publice precum poșta, căile ferate și alte servicii guvernamentale.

Tot în 1927 a fost introdus un standard separat destinat sectorului transporturilor — RAL 840 B. Acesta conținea 40 de nuanțe orientate către tehnica auto. În 1932, paleta a fost actualizată și redenumită RAL 840 B2, pentru a evita confuziile cu versiunea precedentă. Ulterior, sistemul a fost completat cu noi nuanțe, publicate sub forma unor suplimente separate, numite Ergänzungsblätter.