Armata germană în Al Doilea Război Mondial

La 16 martie 1935, Germania a anunțat formarea Wehrmacht-ului, noua structură militară care a înlocuit vechiul Reichswehr. Începând cu 1 iunie, trupele de uscat, cunoscute anterior ca Reichsheer, au fost redenumite în Heer, devenind componenta terestră a noii armate. Alături de aceasta, din Wehrmacht mai făceau parte și forțele aeriene (Luftwaffe), precum și flota de război (Kriegsmarine). Comanda tuturor acestor ramuri era exercitată de Oberkommando der Wehrmacht (OKW), comandamentul suprem al armatei germane.

Campaniile Wehrmacht-ului în Al Doilea Război Mondial

Primele acțiuni militare ale Wehrmacht-ului au avut loc înainte de declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, în timpul războiului civil din Spania. În 1936, Germania l-a sprijinit pe generalul Franco, trimițând în Peninsula Iberică Legiunea „Condor” — peste cinci mii de militari, avioane, tancuri, artilerie și personal pentru instruire. Această intervenție a oferit ocazia testării noilor echipamente, pregătirii cadrelor de comandă și exersării cooperării între diferitele arme.

În martie 1938, Wehrmacht-ul a intrat în Austria fără a întâmpina rezistență — țara a fost anexată la Reich, într-un eveniment cunoscut sub numele de Anschluss. Câteva luni mai târziu, în urma Acordului de la München, Germania a obținut Sudetenlandul, o regiune din Cehoslovacia cu populație majoritar germanofonă. În primăvara lui 1939, armata germană a ocupat și restul teritoriilor cehe, stabilind Protectoratul Boemiei și Moraviei. Această etapă de expansiune fără opoziție militară majoră s-a încheiat aici — ceea ce a urmat a fost războiul propriu-zis.

La 1 septembrie 1939, Wehrmacht-ul a declanșat invazia Poloniei. La scurt timp, dinspre est, au pătruns și trupele sovietice. Campania a durat mai puțin de o lună, iar Polonia a fost împărțită între Germania și Uniunea Sovietică. Ca reacție, Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei.

Următorul obiectiv a fost nordul Europei. În aprilie 1940, Germania a ocupat Danemarca și a lansat ofensiva în Norvegia — acolo, Wehrmacht-ul s-a confruntat pentru prima oară cu trupele aliate occidentale. În mai a început campania fulgerătoare împotriva Belgiei, Olandei și Luxemburgului, urmată de ofensiva asupra Franței. În doar câteva săptămâni, apărarea a fost străpunsă, iar la 22 iunie, Franța a capitulat. Între timp, Italia a intrat în război de partea Germaniei.

După victoriile rapide din vest, conducerea militară germană și-a îndreptat atenția spre Marea Britanie. În vara anului 1940, Luftwaffe, împreună cu aviația italiană, a lansat o campanie aeriană de amploare: luni la rând, orașele britanice au fost supuse bombardamentelor zilnice. Ținta era distrugerea aviației britanice, slăbirea apărării și pregătirea unei invazii. Totuși, Royal Air Force a rezistat, iar operațiunea a fost anulată — Germania a înregistrat prima înfrângere semnificativă.

În primăvara anului 1941, Wehrmacht-ul a deschis un nou front spre sud. În februarie, Corpul African condus de Erwin Rommel a fost trimis în Libia, unde trupele italiene nu mai reușeau să facă față presiunii britanice. Germanii au lansat un contraatac rapid și au reușit să stabilizeze situația, respingând forțele aliate până la granițele Egiptului.

A urmat apoi campania din Balcani. În aprilie, trupele germane au invadat Iugoslavia ca reacție la schimbarea guvernului care refuzase aderarea la Axa Berlin–Roma. Țara a fost ocupată în doar câteva zile. Imediat după aceea a început ofensiva în Grecia, unde Aliații încercau să oprească înaintarea germană. În mai 1941, parașutiștii germani au cucerit insula Creta — prima operațiune aeropurtată de proporții din istorie. Deși a fost o victorie, pierderile grele i-au determinat pe comandanți să renunțe la astfel de acțiuni pe scară largă. În schimb, Aliații au valorificat această experiență: lecțiile din Creta au contribuit la formarea trupelor aeropurtate folosite mai târziu în eșuata „Market Garden” și în reușita debarcare din Normandia.

După campaniile din Africa de Nord și Peninsula Balcanică, Germania a declanșat o nouă fază a războiului: pe 22 iunie 1941, Wehrmacht-ul a invadat Uniunea Sovietică. Ofensiva s-a desfășurat pe un front extins, de la Marea Baltică până la Marea Neagră — au fost ocupate Țările Baltice, Belarus și Ucraina, iar trupele germane au ajuns în apropierea Moscovei. Totuși, odată cu venirea iernii, ofensiva s-a blocat. În 1942, centrul de greutate al operațiunilor s-a mutat spre sud, în zona fluviului Volga — una dintre arterele vitale de transport ale URSS. Bătălia de la Stalingrad s-a încheiat cu încercuirea și capitularea Armatei a 6-a germane, comandată de general-colonelul Friedrich Paulus — o înfrângere majoră care a marcat punctul de cotitură pe frontul de est.

La finalul anului 1942, situația s-a deteriorat și în Africa. Înfrângerea de la El Alamein a dus la retragerea forțelor Axei, iar în mai 1943, trupele germane au capitulat în Tunisia. Aliații au debarcat în Sicilia și, ulterior, în sudul Italiei, deschizând campania din peninsulă. În iunie 1944, Aliații occidentali au deschis al doilea front în Europa — debarcarea din Normandia a deschis drumul spre eliberarea Franței și Belgiei. În același timp, dinspre est înainta Armata Roșie.

La începutul anului 1945, trupele aliate au ajuns la granițele Germaniei. În aprilie, sovieticii au început asaltul final asupra Berlinului. După lupte crâncene, capitala a fost cucerită, iar la 8 mai Germania nazistă a capitulat. Wehrmacht-ul a fost desființat, iar în toamnă, forțele aliate au dizolvat oficial toate structurile militare rămase. Abia după un deceniu, Germaniei de Vest i s-a permis să formeze o nouă armată — Bundeswehr-ul.

Camuflajul tehnicii Wehrmacht-ului în timpul războiului

De-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial, camuflajul vehiculelor germane a trecut prin mai multe schimbări importante. Acestea au fost determinate atât de evoluțiile tactice și strategice, cât și de condițiile variate de teren pe diferitele fronturi.

La început, Wehrmacht-ul a preluat de la Reichswehr schema tricoloră Buntfarbenanstrich pentru vehiculele de luptă. Vehiculele auxiliare erau vopsite în gri câmp Feldgrau, specific echipamentelor necombatante.

În 1937 a fost introdusă o nouă variantă de camuflaj, cu bază gri-închis și pete maro-închis. Aceasta apărea în documentație ca Gerätanstrich dunkelgrau/dunkelbraun sau, neoficial, ca o versiune revizuită a schemei tricolore. În vara anului 1940, petele maro au fost eliminate, iar tehnica a fost vopsită complet în gri-închis Dunkelgrau.

În sezonul rece, vehiculele erau acoperite cu vopsea albă pe bază de emulsie, care putea fi ulterior îndepărtată cu ușurință sau se spăla treptat în mod natural.

Intrarea în luptă pe teatrul nord-african a impus folosirea unui camuflaj adaptat climatului arid. În martie 1941, a fost introdusă o schemă bicoloră: galben-maroniu (Gelbbraun) combinat cu gri nisipiu (Grau). Această combinație era aplicată peste vopseaua standard gri folosită în Europa. În martie 1942, schema a fost complet revizuită, iar ambele culori au fost înlocuite.

Și în Europa, camuflajul a trebuit adaptat. Griul care oferea o disimulare decentă în mediul urban din vestul Europei s-a dovedit ineficient pe întinderile deschise ale frontului de est. Astfel, în primăvara anului 1943, culoarea de bază a devenit Dunkelgelb (galben-închis). Tot atunci a fost introdus și un nou tip de camuflaj (Tarnanstrich), în care baza galbenă era completată cu pete maro-roșcat (Rotbraun) și verde măsliniu (Olivgrün).

La începutul anului 1945, din cauza penuriei de materiale, schema de camuflaj a fost simplificată. Dacă anterior vehiculele erau mai întâi acoperite complet cu galben-închis, peste care se aplicau culorile de camuflaj, acum s-a trecut la așa-numitul Sparanstrich — un camuflaj economic. Se foloseau aceleași culori, dar erau aplicate direct peste stratul de grund, fără bază. În această etapă, culoarea de fond a devenit verde măsliniu. În ultimele luni de război, unele componente ale vehiculelor nu mai erau vopsite deloc și rămâneau în simpla grunduire roșu-maronie.

Culorile standardizate ale armatei germane în al Doilea Război Mondial

Primele standarde de culoare pentru tehnica militară germană au apărut încă dinaintea formării Wehrmacht-ului. În 1927, Reichs-Ausschuss für Lieferbedingungen (Comitetul Imperial pentru Condițiile de Livrare) a introdus paleta RAL 840 — un set de 40 de nuanțe folosit drept referință în industrie. Această paletă a stat ulterior la baza sistemului cromatic adoptat de armată.

Până în 1941, vopselele pentru blindate erau identificate prin denumire și număr — de exemplu, Grün Nr. 28 (verde nr. 28) sau Schwarz Nr. 5 (negru nr. 5). Sistemul funcționa, dar nu oferea control real asupra nuanței, ceea ce, în condiții de producție de masă, crea dificultăți în menținerea uniformității și a unui standard clar de camuflaj.

La 10 februarie 1941, codificarea a fost reorganizată: culorile au primit indicativ RAL din patru cifre. De exemplu, Dunkelgrau Nr. 46 a devenit RAL 7021 Dunkelgrau, iar Grün Nr. 28 — RAL 6007 Grün. Noul sistem a simplificat logistica, a redus variațiile între loturi și a permis o identificare clară a culorilor în toate ramurile armatei. Schema RAL este utilizată și astăzi, atât în domeniul militar, cât și în cel civil.