Art Model AM 7205 Iakovlev Iak-141 „Freestyle”, avion de vânătoare naval supersonic sovietic VTOL

Iakovlev Iak-141 „Freestyle”, avion de vânătoare naval supersonic sovietic VTOL

În anul 1974, uzina MMZ „Skorost” a inițiat studiile conceptuale preliminare pentru un avion de vânătoare supersonic cu decolare și aterizare verticală (VTOL), destinat apărării antiaeriene a grupărilor navale sovietice. Valorificând experiența operațională dobândită cu aparatul Iak-38, inginerii au demarat în 1975 proiectarea unei noi aeronave, desemnate Iak-41 (cod intern de proiect Izdelie 48). Studiile inițiale s-au axat pe o configurație bazată pe un singur motor de sustentație și croazieră. Cu toate acestea, modificarea permanentă a cerințelor operaționale, în special necesitatea extinderii anvelopei de zbor și integrarea capabilităților STOVL (decolare scurtă și aterizare verticală), a impus o reproiectare structurală majoră a celulei. Aceste modificări au dus în final la crearea variantei profund modernizate, Iak-41M.

Pentru susținerea programului de testare, Biroul Iakovlev a fabricat o preserie alcătuită din patru aeronave. Primul exemplar (Izdelie 48-1) a fost alocat testelor la sol ale grupului motopropulsor și avionicii, în timp ce al patrulea (Izdelie 48SI) a fost destinat strict testelor statice de rezistență structurală. Aparatele doi (Izdelie 48-2) și trei (Izdelie 48-3) au servit drept prototipuri de zbor, primind numerele de bord „75” și, respectiv, „77”. Exemplarul cu numărul 77 reprezenta standardul definitiv de preserie. Aceste două avioane au fost supuse unor evaluări terestre amănunțite, fiind ulterior detașate la Flota Nordului pentru teste pe mare la bordul crucișătorului greu purtător de aviație Amiral al Flotei Uniunii Sovietice S. G. Gorșkov. La momentul primului său zbor, Iak-41M devansa cu aproximativ un sfert de secol programele industriei aerospațiale occidentale vizând platforme STOVL similare.

Iak-41M utiliza o configurație propulsivă complexă, alcătuită din trei motoare. Unitatea principală era un motor turboventilator de sustentație și croazieră R-79V-300, care producea o tracțiune de 152 kN cu postcombustia cuplată, fiind secondat de două motoare de sustentație compacte RD-41 (generând o tracțiune de 40 kN fiecare), montate vertical imediat în spatele cabinei. Acest raport excepțional tracțiune-greutate permitea aeronavei să decoleze vertical la o masă totală de până la 15 800 kg. Alternativ, executarea unui rulaj scurt de decolare, pe o distanță de 60–120 de metri, permitea creșterea masei maxime la decolare până la 19 500 kg. Utilizarea acestui profil STOVL permitea creșterea razei de acțiune a avionului de vânătoare de 1,5 până la 2 ori și dubla timpul de patrulare în zona de operații. Designul constructiv îi oferea pilotului posibilitatea de a cupla postcombustia în condiții de maximă siguranță, chiar și cu ajutajul principal de evacuare bracat complet în jos. Un sistem integrat de comandă a zborului gestiona automat regimul motoarelor și unghiul ajutajelor orientabile, pentru a optimiza toate fazele decolărilor și aterizărilor verticale sau scurte.

Testele de zbor la punct fix au început spre sfârșitul anului 1989. Pe 13 iunie 1990, pilotul de încercare al Biroului Iakovlev, Andrei Sinițîn, a executat primul ciclu complet de zbor, trecând fluent de la decolarea verticală la zborul orizontal și încheind cu o aterizare verticală. Până în aprilie 1991, unul dintre prototipurile de zbor a fost prevăzut cu lest de calibrare în vederea tentativelor de doborâre a unor recorduri. Într-un interval de doar 15 zile, Sinițîn a stabilit 12 recorduri mondiale în clasa FAI H (aeronave VTOL cu sustentație prin reacție).

În timpul reajustării calendarelor de testare, aeronava a primit denumirea definitivă de Iak-141. Cu toate acestea, la 5 octombrie 1991, programul a suferit o lovitură critică în cursul testelor de apuntare pe Gorșkov. Aparatul 77, pilotat de Vladimir Iakimov, a depășit viteza maximă admisă de coborâre verticală și s-a izbit violent de punte. O jambă a trenului principal de aterizare a perforat un rezervor de combustibil, declanșând un incendiu de proporții. Iakimov s-a catapultat cu succes, iar epava a fost ulterior recuperată și restaurată pentru a fi expusă la muzeu. După anularea definitivă a programului de teste de zbor, singurul prototip supraviețuitor (aparatul 75), revopsit cu numărul de expoziție „141”, a debutat public în septembrie 1992, la Salonul Aeronautic Internațional de la Farnborough, fiind prezentat ulterior și la alte expoziții. În urma salonului de la Farnborough, Biroul de Proiectare Iakovlev a colaborat cu firma Lockheed în cadrul programului Joint Strike Fighter (JSF). Drept urmare, proiectul final al companiei americane a ajuns să prezinte similitudini structurale incontestabile cu aparatul sovietic Iak-141.

Specificații tehnice ale Iakovlev Iak-141

• Lungime – 18,3 m
• Anvergură – 10,1 m
• Înălțime – 5,0 m
• Suprafață portantă – 31,7 m²
• Masă gol – 11 650 kg
• Masă maximă la decolare – 15 800 kg (la decolare verticală) / 19 500 kg (la decolare scurtă)
• Grup motopropulsor – 1 × motor turboventilator principal de sustentație și croazieră R-79V-300 de 152 kN și 2 × motoare de sustentație RD-41 de 40 kN fiecare
• Viteză maximă – 1 850 km/h
• Plafon practic – 15 500 m
• Distanță maximă de zbor – 2 100 km (cu rezerva maximă de combustibil) / 1 400 km (cu sarcina de luptă maximă)
• Echipaj – 1
• Armament – 1 × tun automat de 30 mm, până la 1 000 kg (la decolare verticală) sau 2 650 kg (la decolare scurtă) sarcină de luptă acroșată pe 6 puncte de prindere